Utilizarea uleiurilor vegetale în viaţa de zi cu zi, atât pentru scopuri gastronomice cât şi religioase sau alte utilizări au însoţit omenirea din timpuri îndepărtate, şi s-au folosit drept carburant pentru iluminatul templelor religioase. Se presupune că primele plantaţii s-au făcut în zone extinse din Siria până în Canaan (mileniul 5 î. H. şi până la începutul mileniului 3 î.H). Posibil ca acesta să se fi născut odată cu dezvoltarea agriculturii; cu toate acestea se cunosc utilizări ale măslinelor în paleoliticul superior (12.000 î.H.).
Originea producţiei uleiului de măsline provine de pe malurile Levantului. În regiunea Sirio-Palestina au existat întâi culturi de măsline sălbatice, apoi s-a început cultivarea sistematică a culturilor, în aceeaşi zonă.
În Egipt, s-au cultivat măslini încă din anul 2000 î.H. şi, ulterior s-a început utilizarea uleiului de măsline în scopuri cosmetice. Egipteni au subliniat că zeiţa Isis le-a arătat bărbaţilor cum să cultive măslinii. Aceiaşi egipteni au început să şi vândă ulei de măsline. Pe pereţii interni ale camerelor mortuare există reprezentări de vaze şi amfore cu ulei de măsline. Se va răspândi în curând şi la Marea Mediterană, fiind parte integrantă din trilogia: pâine, vin şi ulei.
Producţia de ulei de măsline nu a ajuns la greci până la mijlocul mileniului 2 î.H. prin cucerirea miceniană a Cretei (când se atestă documentar producţia de ulei de măsline, precum şi folosirea sa în ritualuri încă din perioada miceniană antică. În timpul civilizaţiei elene antice care s-a dezvoltat în zonă, uleiul de măsline a avut întotdeauna un rol important. În originea mitică a Atenei, măslinul joacă un rol fundamental, tradiţia spunând că atât Atena, cât şi Poseidon au vrut să protejeze noul oraş şi pentru aceasta Zeus a oferit un cadou atenienilor, aceştia preferând cadoul Atenei, un puiendru de măslin. În timpul competiţiilor de gimnastică, grecii se ungeau cu ulei de măsline şi apoi se spălau utilizând un dispozitiv de bronz sau cupru numit estringilo. În perioada expansiunii coloniale greceşti, în jurul secolului VII î.H., grecii au adus producţia de ulei în Italia.
Fenicienii, un mare popor comerciant de pe malul Mării Mediterane antice, a adus cultivarea măslinelor pe coastele de sud ale Peninsulei Iberice, actuala Andaluzie, până în secolul XII î.H. În curând zona menţionată se va transforma într-una din principalele zone de producţie a aurului lichid. Tot fenicienii au introdus producţia de ulei de măsline în Magreb şi Sardinia.
Din Roma consumul de ulei de măsline ajunge la limitele imperiului, la frontierele înnourate ale Britaniei şi pe câmpiile ninse danubiene. Comerţul cu ulei s-a dezvoltat ca niciodată şi pe coastele Magrebului oriental, în Baetica (Andaluzia) şi în Mediterana franceză; acestea au fost cele trei mari centre de producţie a uleiului de-a lungul secolelor existenţei Imperiului.
Predominanţa andaluză şi a provinciei Jaen în producţia mondială a uleiului de măsline provine din epoca formării Imperiului Roman în Spania. În epoca romană în Betica, provincia romană care coincide cu teritoriul andaluz, a fost principala provincie producătoare de ulei de măsline de-a lungul secolelor de splendoare a Imperiului Roman. Dovadă a gloriei uneia dintre provinciile cele mai bogate şi prolifice ale Imperiului Roman, este colina Testaccio, în Roma. În Testaccio, sau muntele de lut, este o colină artificială de 250 x 150 metri la bază şi mai înaltă de 50 de metri, formată din milioane de resturi de anfore în care se păstra uleiul de măsline, aruncate aici timp de trei sute de ani, din epoca lui Augusto, până la mijlocul secolului al treilea, unde mai mult de 90% corespunde anforelor baetice. Tradiţia populară a capitaliei Italiei, care adună istorii ale colinei ca mărturie a gloriei Romei, păstrează legenda conform căreia ar fi vorba de locul unde se aruncau anforele care conţineau tributul şi bogăţia uleiului dintr-o singură provincie, Baetica şi într-o mică măsură din Tripolitania, conform modelului (Dressel) de oale găsite în depozitul roman menţionat.
În antichitate, şi chiar şi în prezent, centrul de producţie andaluz se găsea în valea Guadalquivir, chiar daca atunci greutatea mare se trasnfera mai mult spre vest, decât în prezent (cu dominare în prezent în Cordoba şi mai ales din producţia de măsline din Provincia Jaen).
